Nimic nu e întâmplător.

23 august 1991 e ziua de naștere a www-ului. Ăsta pe care stați acum, da. E ziua în care s-a făcut publică această mare invenție a lui Tim Berners-Lee, de la mama ei din Cern, Elveția. Dacă cumva vi se pare că ar fi trebuit să zic Internet, nu www, vă anunț doar că aveți un foarte antrenat spirit de observație. Cei doi termeni nu sunt, însă, interschimbabili, după cum deja v-ați prins. Think of the World Wide Web as neurons, and the internet as synapses, zice CNet.com. Prea multă tehnică, așa, dintr-o dată, să ne limităm la un lamuțean din suflet acestei trebi highly important din our daily lives și să trecem la corcodușe și ce legatură au ele cu the aforementioned.

But first, să ne plimbăm puțin în jurul satului (asta e o vorbă mai veche care se spune îndeosebi atunci când cineva lungește o poveste, dealtfel destul de straightforward). Dacă e să pun punctul pe un I invizibil al food trendului, aș zice fără doar și poate că oamenii încep să înțeleagă în sfârșit importanța locului. Terroire-ului, cum ar zice francezul, culturii, obiceiurilor, ingredientelor locale, gusturilor, geografiei, climei, everythingness-ului care face ca o rețetă să fie ”de aici”, sau ”de acolo”. Chef‘s Table a făcut deja o fascinație pentru asta, la fel și Pollan, la fel și #eatlocal. Pe bună dreptate, după cum cred că e clar. Și e ceva mai local decât toate-toate lucrurile pe care le mâncam în copilărie? My thoughts exactly.

De aici treaba cu corcodușele. Cică de fapt și de drept, ar fi un soi de prune, sau prune sălbatice, cum s-a mai auzit prin alte locuri. Tot ce știu eu despre planta corcodușă e ca nu trebuie altoită (adică un pom de corcodușe ieșit de capul dumnealui nu va necesita nici un tratament special pentru a face fructe, ci va rodi de la sine), că există tot felul de varietăți de corcodele (nu știu voi, dar eu așa le ziceam când eram mică) – de la galbene, la roz, la roșu-violet. En anglais, se numesc marbelle. Și dacă o să fiți curioși să dați o raită pe Pinterest, o să constatați că multă lume a auzit de ele: persanii le mănâncă cu sare (ceea ce am auzit și pe la noi), sau în tocană, sau murate. Există moelleux de corcodușe, crumble, tarte, dulcețuri, compoturi, dar și fillet mignon cu corcodușe. Pun pariu că la asta nu v-ați gândit. Chiar și the great and only 108 Copenhagen (fratele mai mic și mai pentru popor al deja celebrului Noma), își declara dragostea pentru corcodușe pe Instagram, cândva prin iunie. La un așa argument, nici nu știu dac-ar mai fi ceva de adăugat.

Nu vă dor picioarele de la atâta plimbat? Ei bine, ce voiam să zic de fapt e că, intrată în posesia unor asemenea minunății, am adaptat rețeta prăjiturii cu pere și a ieșit ce deja ați văzut (și pentru că așa s-a nimerit, am folosit făină de mei și cardamom + scorțișoară, which made it look quite tanned. Also, bunica are în curte corcodușe roșii, so that explains the color).

Ce voiam să zic de fapt, #eatlocal. Chiar s-ar putea să iasă ceva mișto.