Când eram mică, singurele două variante de mâncat dovleac erau plăcinta (cu nuci, evident) și feliile coapte, groase și pline de scorțișoară. Toamna trecută am experimentat un aflux de plăcintari, tradus într-o sută de mii (mă rog, vreo 5) feluri de a-i integra în meniul zilnic.

Mi-am adus aminte de asta acum două săptămâni, când am fost la cumpărături, și-am dat peste dovlecii ăia nenatural de rotunzi și cu coaja nenatural de tare. Luat, chinuit cu tăiatul (am sfârșit prin a-i tăia pe jumătate, și înca pe cea mai neintuitivă din ele), băgat la cuptor cu puțin zahăr și scorțișoară. Entuziasmul a pălit în lumina altor urgențe, dar nu și ideea că dovleacul încă așteaptă în frigider. Și când credeam că will be the end of it, am dat peste asta.

Dacă nu-l știți pe Nik Sharma încă, luați niște timp la pachet, să-l descoperiți. Pentru mine a fost semnul perfect că dovleacul meu uitat o săptămână în frigider va sfârși bine. Am modificat rețeta, bineînțeles (cine are ”evaporated milk”?!), atât la cantități (urăsc din suflet tăvile de 23 de cm), cât și la compoziție, ici-colo (am adăugat niște cardamom – fiecare cu fixațiile lui, și am introdus în ecuație doar lapte condensat și lapte simplu).

PS: am mâncat până acum cantități industriale de cremă de zahăr ars, dar nu m-am obosit niciodata să o coc așa (nici măcar când rețeta o cerea explicit). Dar am încercat acum – n-a fost nici oribil de greu, nici incomod, și raportez succes deplin. Asta dacă mai aveați nevoie de o încurajare suplimentară. Dacă nu, să mâncăm din priviri niște pumpkin flan din copilăria domnului Nik Sharma, zic!